​Orice pierdere a funcţionalităţii devine acum umilitoare. Pentru mulţi bătrâni, bărbaţi sau femei, a trebui să ceară ajutorul este privit ca o dovadă de slabiciune. “Nu vreau să fiu o povară pentru nimeni”, una dintre frazele cel mai frecvent auzite din gura batrânilor are un substrat ascuns: “Ma voi agăţa de independenţa mea cu înverşunare şi cât de mult voi putea, şi poţi conta pe mine că nu voi cere ajutorul până nu voi avea neapărată nevoie de el” A clama cu forţă : “Pot să o fac de unul singur” pare să fie ceea ce aşteaptă de la bătrânii săi societatea de azi, predominant individualistă, competitivă.

​Pe de altă parte, oamenii sunt diferiţi, şi deşi putem spune că există o legătură între a fi în vârstă şi boală, nu există un predictor universal care să indice că orice persoană în vârstă se va îmbolnăvi, şi nici că o boală sau problemă de sănătate survenită la vârsta a treia, este de nevindecat. În plus, pentru unii vârstnici, a consulta un doctor, sau un psiholog poate fi reconfortant şi securizant, fără să ducă la identificarea cu rolul de bolnav .

​Studiile din domeniul neuroştiintelor în legătură cu neuro-plasticitatea susţin cu tărie faptul că specificul şi calitatea relaţiilor noastre sunt traduse în coduri în cadrul reţelelor neuronale care servesc drept infrastructură atât pentru creier cât şi pentru minte. Prin intermediul acestei translatări a experienţei în structurile neurobiologice, este pusă în evidenţă concluzia potrivit căreia schimbarea este posibilă în orice moment din viaţă, la orice vârstă.

​Tot studiile arată că prejudecata potrivit căreia psihoterapia este o pierdere de timp în cazul bătrânilor este de domeniul trecutului. Psihoterapia poate declanşa, în cazul persoanelor de vârsta a treia un adevărat proces al reinventării de Sine, mai ales în cazul acelor persoane în vârstă care nu au avut posibilitatea anterior sa-şi exprime întregul potenţial creativ. S-au dovedit a fi utile o gamă largă de tehnici , provenind din abordări terapeutice diferite, care reuşesc să se completeze, şi să se integreze în mod fericit. Terapia ocupaţională, artterapia, meloterapia, terapiile umaniste, terapiiile cognitive comportamentale, par să se constituie într-o alternativă viabilă de tratament în cazul persoanelor de vârsta a treia afectate de depresie. Rezultatele pozitive se observă nu numai în ameliorarea sau chiar anularea diverselor tulburari de natura psihologica, ci şi în ceea ce priveşte efectele altor afecţiuni, de obicei cronice care sunt o caracteristică a pacienţilor de vârsta a treia, dar mai ales în recâştigarea stimei de sine, a încrederii, a dorinţei de implicare, de “a face lucruri”, de a trăi frumos şi “cu sens”.

​Închei acest articol privind cu încredere şi optimism spre viitor, şi exprimând credinţa că şi cu ajutorul psihoterapiei, aflaţi în amurgul vieţii, unii oameni vor putea continua să facă ceea ce făceau şi până atunci. Alţii vor învăţa ceva nou, sau îşi vor descoperi talente si abilităţi noi. Alţii vor alege poate să desfăşoare o activitate în slujba comunităţii, o activitate de voluntariat prin care-i vor ajuta pe alţii, sau pur şi simplu îşi vor plimba nepoţii în parc, zâmbind.

Mariana Ionică